Alăptarea, magie...sau nu chiar?!

Modul în care laptele fiecărei mame se adaptează la copilul ei, este cu adevărat magic, miraculos! Alăptarea însă, este un act ce necesită un efort mare, documentare și susținere. Nu e ca și cum pui copilul la sân și totul merge strună.

E de fapt un drum cu multe provocări și obstacole.

E un drum care merită parcurs pentru că laptele tău nu poate fi înlocuit cu nimic. Nicio formulă nu poate imita laptele tău și nu îi va aduce copilului aceleași beneficii!

Am citit într-un studiu UNICEF din 2017 că doar 16% dintre mamele din Romania alăptează exclusiv până la 6 luni, deși peste 80 % încep să alăpteze în maternitate. Am fost surprinsă, nu mă așteptam ca procentul să fie atât de mic. La nivel global rata de alăptare este de 48%, tot conform UNICEF.

Se pare că 95% dintre mame pot alăpta, adică au condițiile fiziologice necesare. Totuși de ce lucrurile nu sunt atât de simple?

Există numeroase motive pentru care mamele nu inițiază sau întrerup rapid alăptarea. Printre cele mai întâlnite motive sunt: durerea la atașare (din cauza poziției incorecte sau a frenului lingual), canale blocate, presiuni sociale ("crezi că e bun laptele tău? dacă nu e gras?, dă-i biberon că doarme mai bine noaptea"), anxietate legată de cantitatea de lapte (oare am lapte suficient, bebe nu se satură), epuizare fizică, depresie, sprijinul insuficient în maternitate și acasă, lipsa informațiilor.

Cu siguranță fiecare mama are motivele ei, atunci când decide să nu alăpteze sau să întrerupă alăptarea. Ce îmi doresc eu prin articolul acesta? Îmi doresc ca mamele să se informeze și dacă nu alăptează să fie decizia lor, nu o decizie pe care au luat-o pentru că sunt dezinformate sau descurajate de cei din jur.

O să împărtășesc și experiența mea. Mi-am dorit să alăptez de când am rămas însărcinată și am început să citesc despre laptele matern. Am fost fascinată să aflu cum se transformă laptele matern și ce beneficii are. Am citit, am urmărit filmulețe despre alăptare și filmulețe în care mamele alăptau. Speram că sunt pregătită și mă descurc singură. Ce poate fi atât de greu?

Am născut prematur, prin cezariană, după ce tensiunea mea a luat-o razna. Pe bebe l-am văzut și simțit câteva secunde după naștere, apoi după câteva ore (vreo 19 ore) când am mers la secția de neonatologie, la alăptat.

Poate vă întrebați de ce după atâta timp. Răspunsul e simplu, am născut la o maternitate de stat și asta e situația, nu există personal și resurse suficiente încât să se procedeze ca la privat și să ți se pună bebele la sân imediat după naștere.

Nici nu aveam astfel de așteptări, m-am așteptat doar să fim respectați și bine îngrijiți. Lucru care s-a întâmplat.

Eram nerăbdătoare să îl țin în brațe pentru prima dată. Știam că e bine, că s-a adaptat bine chiar dacă este mic (2360 g și 46 cm) și că e în secția de normoponderali. Ajunsă acolo, stăteam cuminte la coadă și așteptam să îmi primesc copilul, alături de colegele mele de salon și maternitate. Unele erau "veterane", aveau deja 3 zile în spital, altele erau la prima vedere.

Eram multe, într-un spațiu foarte mic. Nu știu cum m-am așezat la coadă, dar am rămas ultima. Mă uitam la mamele din fața mea care se echipau pentru a-l primi pe bebe. Aveau bonetă pe cap, mască la gură și primeau câte un halat gros alb, cu două tăieturi în dreptul sânilor, pe care îl puneau peste cămășile de noapte, din finet gros. Sigur, bebelușii trebuiau protejați și așa erau regulile.

Costumată în "astronaut" eram pregătită să-mi țin copilul în brațe și speram să îl pot alăpta sau să încerc măcar.

Când mi-a venit rândul și l-am văzut pe puiul meu, era singurul cu perfuzie. Era înfășurat într-un pled gros, ca o sărmăluță și avea mânuța scoasă cu branula pusă. Am simțit o gheară în inimă, am întrebat asistenta de ce are perfuzie și am aflat doar că are glucoză în perfuzie. Nu mi-a dat prea multe detalii, mi-a zis să vorbesc cu medicul neonatolog, când vine la vizită.

Mi-a zis că nu-l pot alăpta încă, nu mi-a zis de ce, dar l-am putut ține în brațe lângă pătuț. Atunci mi-am ținut copilul în brațe pentru prima dată și am fost recunoscătoare.

Mai târziu în salon, altă doamnă asistentă, cea care m-a îngrijit după operație, ne-a verificat și sânii. A apăsat pe mamelon și a ieșit colostru. M-am bucurat," am lapte, fac parte din cele 95% de femei care pot alăpta".

Peste 3 ore (mergeam din trei in trei ore la alăptat, în secția de neonatologie), am avut voie să-mi alăptez puiul. L-am luat în brațe, am scos cu greu sânul din "costumul de astronaut".

"Și acum ce fac?? Cum era cu pensele alea?? Cum să-l țin? Să-mi țin mamelonul cu o mână? Dar cu care? Îi țin capul cu mâna sau îl țin pe braț? Ahh cu toate hainele astea pe mine, nici nu mă pot mișca, mă sufoc. Dacă îi iese branula??"

Asta gândeam, nu știu ce se vedea din exterior dar știu ca m-a întrebat dna asistentă: "Vă e frică să-l țineți? Puneți-l la sân!". M-a ajutat să-l pun la sân și bebele meu s-a atașat și a început să sugă, un minut /două, apoi am luat-o de la capăt, până când a expirat timpul de jumătate de oră, cât era permis să stăm.

Peste alte 3 ore s-a schimbat tura și acum am văzut altceva. Erau alte două doamne asistente cu altă atitudine. Una dintre ele trecea pe la fiecare dintre noi și nu se lăsa până când nu se atașau copiii la sân. Ne și încurajau: aici e mai greu, dar când veți fi acasă e altceva.

După câteva sesiuni, am început să-mi intru în mână. Când era treaz, puiul meu se atașa bine la sân și sugea. Eram fericită!

A venit o altă doamnă asistentă la salon, care ne-a vorbit despre alăptare, stadiile lactației, cum să ne îngrijim sânii. Ne-a vorbit cu blândețe și a fost deschisă să ne ajute, dacă doream.

Între timp, am primit pompa electrică de acasă și am început să mă mulg după fiecare alăptare. Bebele meu uneori dormea când ajungeam și nu era chip să-l trezesc, alteori sugea. Era nevoie să stimulez lactația și cu pompa.

În a treia zi de stat în spital (am stat în total 6 nopți) mi s-au întărit sânii, s-au făcut beton și mă dureau foarte tare. A revenit pe tură prima dnă asistentă care m-a îngrijit la început și m-a ajutat. Mi-a muls sânii manual (cu pompa nu scoteam nimic, aveam colostru încă și cred că se blocase undeva). A fost o durere îngrozitoare și nu aș fi putut face asta singură. Acea doamnă a fost îngerul meu păzitor și nu știu ce mă făceam fără ea. Apoi lucrurile au mers bine.

Medicul neonatolog ne-a încurajat să alăptăm, ne-a spus că laptele este "aur" pentru bebe și că ar fi cea mai bună alegere.

În a șaptea zi, în sfârșit am ajuns acasă și l-am pus la sân imediat ce am intrat pe ușă. Era cu totul și cu totul altceva. În liniște, în locul meu special amenajat pentru alăptat, luminos, drăguț, intim.

Eram fericită și avem în același timp și un milion de griji. Una dintre griji era că laptele meu nu ar fi suficient pentru el. Oare eu fac suficient? Oare eu sunt suficient de..? Știam teoria, credeam în informațiile citite. Dar....dacă? I-am dat de vreo trei ori lapte praf, de teamă că nu se hrănește.

La vizita medicală, luase în greutate binișor și medicul neonatolog m-a încurajat. Mi-a zis că fac foarte bine ce fac, să-l alăptez în continuare. Mi-a zis că nu e nevoie de formulă.

Am fost încurajată și de medicul de familie, la fiecare vizită. Aveam nevoie de încurajare, de încurajarea lor și le mulțumesc!

După ceva timp, am mai domolit din temeri, treptat am început să am încredere in mine și mi-am alăptat puiul în continuare. Exclusiv până la 6 luni și apoi am introdus treptat alimentele solide.

Copilul meu s-a atașat imediat la sân și nu a preferat biberonul, deși în maternitate a fost hrănit și cu lapte praf. Am fost norocoasă! Am fost norocoasă să întâlnesc oamenii de care aveam nevoie și să primesc susținerea de care aveam nevoie, chiar dacă nașterea a fost la stat, prematur, pe neașteptate și nu am avut timp să-mi fac un plan. Le mulțumesc acelor oameni care au făcut mai mult decât le cerea job-ul și mi-au arătat bunătate, blândețe și susținere!

Alăptatul în sine nu pot să zic ca a fost sau este magic pentru mine. Am avut răni doar în prima săptămână și s-au vindecat repede. Nu e o activitate care îmi place în mod deosebit dar mă motivează faptul că beneficiile sunt enorme pentru copilul meu. Am avut și eu provocări și obstacole mai mici sau mai mari și le-am depășit.

Ce m-a ajutat? În primul rând m-a ajutat faptul că am fost motivată și mi-am dorit foarte mult să alăptez. Apoi m-a ajutat atitudinea pozitivă și faptul că aleg să mă concentrez pe lucrurile bune care se întâmplă. M-a ajutat faptul că atunci când mă împiedic, mă gândesc mai degrabă la soluții și ce ține de mine să fac mai bine și mai puțin la ce nu merge sau nu pot schimba.

M-au ajutat oamenii buni pe care i-am întâlnit, pe care îi voi ține minte și le voi fi recunoscătoare!

Așadar, dragă mamă, informează-te și decide pentru tine și copilul tău indiferent de ce fac sau zic ceilalți! Alege ce simți că e mai bine și amintește-ți că faci tot ce poți și e suficient!

Mihaela Tilef,

Mamă de băiat și psihoterapeut

Atașez mai joc câteva informații despre alăptare pe care le-am descoperit și vreau să le împărtășesc:

• Laptele matern își schimbă compoziția în funcție de nevoile copilului (colostru-lapte matur, la copilul prematur are mai multe imunoglobuline
• Laptele matern variază și în funcție de ora din zi: conține mai mult melatonină și triptofan noaptea (ajută copilul să doarmă), mai mult cortizol dimineața (stimulează vigilența).

Sánchez et al., 2009 – Diurnal variations in the composition of human milk.

• Când copilul suge direct de la sân, saliva lui interacționează cu mamelonul, iar această interacțiune poate declanșa schimbări în compoziția laptelui.

Hassiotou et al., 2013 – Arată că laptele își modifică compoziția în funcție de starea imunologică a sugarului.

Riskin et al., 2012 – Sugerează că atunci când copilul este bolnav, cresc nivelurile de leucocite și imunoglobuline (IgA) în laptele matern.

• Laptele conține anticorpi specifici (în special IgA secretor), care se adaptează agenților patogeni la care copilul este expus.

Pabst & Slack, 2020 – Arată că imunitatea pasivă transmisă prin lapte este adaptativă și reglată de expunerea la antigenele specifice copilului.